Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015

Pe rol Curtii Constitutionale s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.509 alin.(1) pct.11 și alin.(2) din
Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Galea și Viorica Galea în Dosarul nr.4.670/111/2013* al
Tribunalului Bihor — Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.556D/2015.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile art.509 alin.(1) pct.11
din Codul de procedură civilă impun ca și condiție de revizuire evocarea fondului prin hotărârea supusă revizuirii,
cazurile de excepție fiind prevăzute la alin.(2) al aceluiași articol. Însă printre excepțiile prevăzute la alin.(2) al art.509
din Codul de procedură civilă nu se regăsește și cazul în care revizuirea unei hotărâri poate fi solicitată dacă, după
ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,
declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții, adică situația prevăzută la art.509
alin.(1) pct.11. Așadar, se arată că, în mod inexplicabil, legiuitorul a ales să impună această condiție și în cazul
prevăzut de art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă, chiar dacă în numeroase cazuri, precum este și cel
de față, Curtea Constituțională s-a pronunțat și în ceea ce privește neconstituționalitatea unor aspecte ce țin de
procedură, astfel încât în mod neconstituțional hotărârile ce nu evocă fondul nu pot face obiectul unei cereri de
revizuire conform art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă.
În continuare se susține că, în conformitate cu prevederile art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile Curții
Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Însă, în cazul în care
Curtea constată că o prevedere legală ce ține de termenul de exercitare a unei acțiuni este neconstituțional, decizia
sa nu va putea produce niciun efect, deoarece hotărârile definitive pronunțate în baza respectivei excepții de
procedură nu vor putea fi supuse revizuirii, potrivit dispozițiilor art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă.
Prin imposibilitatea de a obține revizuirea unei astfel de hotărâri se încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un
proces echitabil. Accesul liber la justiție este încălcat în măsura în care justițiabilul este împiedicat să supună judecății
fondul cauzei sale, deși nejudecarea fondului nu îi este imputabilă, datorându-se exclusiv culpei legiuitorului care a
reglementat o condiție procedurală de exercitare a acțiunii contrară dispozițiilor constituționale.
Decizia Curții Constituționale rămâne o simplă satisfacție de ordin juridic, deoarece decizia Curții
Constituționale prin care s-a înlăturat o piedică neconstituțională a accesului la justiție nu produce efecte în practică,
drepturile rămânând teoretice și iluzorii.
Caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale nu poate fi înlăturat prin voința legiuitorului care a stabilit
că doar hotărârile care evocă fondul pot fi supuse revizuirii. O decizie a Curții Constituționale, sub aspectul efectelor
pe care le produce în ordinea juridică, poate fi comparată cu o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, însă
în cazul acesteia din urmă nu se impune condiția evocării fondului.
Autorii excepției mai susțin că se încalcă și dispozițiile art.16 din Legea fundamentală, deoarece nu este
asigurată o egalitate a cetățenilor în fața legii. Astfel, persoanele cărora li s-a respins o acțiune în baza unui aspect
legat de procedură, constatat ulterior ca fiind neconstituțional, nu beneficiază de efectele deciziei Curții
Constituționale.
Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă sunt
neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive prin care, fără a se
evoca fondul, acțiunea a fost respinsă, iar Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea
cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În acest sens, apreciază că
reglementarea condiției evocării fondului, ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri
judecătorești, obstrucționează accesul liber la justiție al justițiabililor, garantat de art.21 din Constituție. Prin
excluderea de la posibilitatea revizuirii a hotărârilor rămase definitive, ca urmare a soluționării unei excepții
procesuale, înainte ca instanța de contencios constituțional să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate
invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții, se ajunge la
situația de a nu se pune la dispoziția justițiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale
constituționale. Apreciază că decizia prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate trebuie să profite tuturor
celor îndreptățiți, chiar dacă în procesele judecate nu au fost pronunțate hotărâri definitive prin care să se intre în
cercetarea fondului.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art.509 alin.(1) pct.11 și alin.(2) din Codul
de procedură civilă. Curtea observă că, după sesizarea sa, Codul de procedură civilă a fost republicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.247 din 10 aprilie 2015, dispozițiile legale criticate păstrând numerotarea și soluția
legislativă. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
— Art.509: Obiectul și motivele revizuirii: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă
fondul poate fi cerută dacă: […]
după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea
cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin.(1) pct.3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct.4, pct.7—10
sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.”
În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile
constituționale ale art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi, art.21 privind accesul liber la justiție și art.147 alin.(4)
privind deciziile Curții Constituționale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art.147 alin.(4) din
Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”, iar, în privința legilor și ordonanțelor în vigoare, alin.(1) al
aceluiași articol prevede că acestea „își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind
neconstituționale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituționale, reluate, la nivel legal, prin art.31
alin.(1) și (3) din Legea nr.47/1992, consacră efectele deciziilor Curții Constituționale, respectiv aplicarea pentru viitor
și caracterul general obligatoriu al acestora. În interpretarea dispozițiilor menționate, Curtea a reținut că deciziile de
constatare a neconstituționalității fac parte din ordinea juridică normativă, prin efectul lor prevederea
neconstituțională încetându-și aplicabilitatea pentru viitor (în acest sens, a se vedea Decizia nr.847 din 8 iulie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008). În ceea ce privește dispozițiile legale
care nu mai sunt în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, Curtea a reținut prin Decizia nr.766 din 15 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, că acestea vor fi înlăturate de la
aplicare în toate situațiile juridice în care continuă să-și producă efectele juridice neconstituționale, în virtutea
principiului „tempus regit actum”. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reține că deciziile de constatare a
neconstituționalității nu trebuie să se aplice numai raporturilor juridice care urmează a se naște, ci trebuie să profite,
în primul rând, autorului excepției de neconstituționalitate lezat în drepturile sale prin norma constatată ca fiind
contrară Legii fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât excepția de neconstituționalitate constituie întotdeauna
un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluționare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății
(a se vedea, în acest sens, Decizia nr.5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.74
din 31 ianuarie 2007).
În acest sens, Curtea reține că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătorești
definitive pronunțate în cauzele în care a fost ulterior admisă o excepție de neconstituționalitate, în scopul acordării
mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor și intereselor părților în fața justiției. Așadar, deciziile instanței
constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text legal au reprezentat motiv de revizuire odată
cu adoptarea Legii nr.177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat
suspendarea judecării cauzei în situația invocării excepției de neconstituționalitate și, în materie civilă, a fost
reglementat un nou motiv de revizuire la art.322 pct.10 din Codul de procedură civilă din 1865.
Având în vedere faptul că autorii excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză solicită instanței de
fond revizuirea unei hotărâri definitive, prin care nu s-a evocat fondul, motivat de faptul că prin Decizia nr.616 din 4
noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 30 ianuarie 2015, Curtea le-a respins
ca devenită inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale pe care s-a întemeiat acea hotărâre,
soluție procedurală pronunțată de instanța constituțională ca urmare a admiterii, în prealabil, a aceleiași excepții
invocate însă la sesizarea altor persoane, respectiv prin Decizia nr.269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.513 din 9 iulie 2014, Curtea apreciază necesar să reamintească jurisprudența sa referitoare
la hotărârile care sunt supuse revizuirii.
După adoptarea Legii nr.177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispozițiile art.322 pct.10 din Codul
de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă,
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea,
ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții, jurisprudența
instanței constituționale s-a conturat în sensul că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică
numai în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele
dispoziții sunt aplicabile, precum și în cauzele în care a fost invocată aceeași excepție de neconstituționalitate până
la data menționată, ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr.223 din
13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 18 aprilie 2012).
Astfel, există situații în care se invocă excepția de neconstituționalitate a acelorași texte legale care au fost
constatate ca fiind neconstituționale anterior momentului publicării deciziei, situație în care excepția de
neconstituționalitate, potrivit jurisprudenței, va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, pe temei procedural, conform
art.29 alin.(3) și (5) din Legea nr.47/1992. Această abordare jurisprudențială s-a întemeiat pe considerentul că un
text de lege nu poate fi constatat neconstituțional de două sau mai multe ori, în sens contrar fiind încălcată autoritatea
de lucru judecat a deciziilor Curții Constituționale. Într-o asemenea ipoteză, partea nu poate fi sancționată pentru
lipsă de diligență, aceasta formulându-și apărările necesare în cursul litigiului, inclusiv prin invocarea excepției de
neconstituționalitate ca mijloc de apărare, și nici instanța care a sesizat Curtea Constituțională, întrucât faptul că
instanța constituțională a admis în prealabil excepția de neconstituționalitate cu același obiect, formulată într-o altă
cauză, este o chestiune care nu depinde de comportamentul procesual al autorului excepției soluționate ulterior (a
se vedea, în acest sens, Decizia nr.100 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.357
din 28 iulie 1999).
Astfel, jurisprudența Curții Constituționale reprezintă o aplicare activă a dispozițiilor legale care au însoțit
abrogarea fostului art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, interpretând în mod extensiv dispozițiile Codului de procedură
civilă din 1865, ca o garanție a apărării drepturilor justițiabililor, stabilind că o decizie prin care s-a admis excepția de
neconstituționalitate profită atât autorilor acesteia, cât și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării
deciziei, dar în alte cauze, soluționate definitiv.
Această jurisprudență, menținută și după adoptarea noului Cod de procedură civilă, se concretizează, de
exemplu, prin Decizia nr.223 din 13 martie 2012, precitată, Decizia nr.319 din 29 martie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.274 din 25 aprilie 2012, Decizia nr.616 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr.404 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.597 din 11 august 2014, Decizia nr.29 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.170 din 11 martie 2015.
În acest context, Curtea reamintește faptul că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci
și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină.
Astfel, atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit
dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în
acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din
26 ianuarie 1995, Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17
august 2010, Decizia nr.1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din
8 februarie 2012, sau Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.479
din 12 iulie 2012).
În continuare, Curtea reține că în prezenta cauză autorii excepției de neconstituționalitate critică dispozițiile
art.509 alin.(1) pct.11 și alin.(2) din Codul de procedură civilă din perspectiva condiției ca o hotărâre judecătorească
să poată fi revizuită trebuie să fie pronunțată asupra fondului sau să evoce fondul. Aceștia arată că în cazul unor
hotărâri judecătorești definitive prin care, fără a se evoca fondul, acțiunea a fost respinsă, iar Curtea Constituțională
a constatat că prevederea legală ce ține de termenul de exercitare al acțiunii este neconstituțional, hotărârea
respectivă nu poate face obiectul unei cereri de revizuire conform art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură
civilă.
Curtea a mai analizat condiția evocării fondului, ca o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire a hotărârilor
judecătorești definitive întemeiată pe hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-au
constatat încălcări ale drepturilor sau libertăților fundamentale sau întemeiată pe încălcări ale dreptului Uniunii
Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, Curtea a reținut că
cerința evocării fondului în astfel de situații este contrară Legii fundamentale și a constatat prin Decizia nr.233 din 15
februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.340 din 17 mai 2011, că dispozițiile art.322
pct.9 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituționale în măsura în care nu permit revizuirea unei
hotărâri judecătorești prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi și libertăți
fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr.1.039 din 5 decembrie
2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 29 ianuarie 2013, Curtea a constatat că dispozițiile
art.21 alin.(2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.1.154 din 7 decembrie 2004, sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu
pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea
principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.
Referitor la critica de neconstituționalitate din prezenta cauză, Curtea reține că dispozițiile art.509 alin.(1) din
Codul de procedură civilă sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispozițiile art.126 alin.(2) și ale art.129
din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt stabilite
numai prin lege. Din aceste norme constituționale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condițiile în care
părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin
Legea fundamentală.
De asemenea, Curtea observă că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta
erorile de fapt, are drept scop restabilirea adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile
art.124 din Constituție privind înfăptuirea justiției (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.3 din 18 ianuarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.192 din 21 martie 2011, sau Decizia nr.76 din 12 februarie
2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.209 din 12 aprilie 2013).
Dispozițiile art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă dau efect juridic deciziilor Curții Constituționale
prin care se constată neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea, și anume dreptul
persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin
care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.1.106 din 22
septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010). Însă Curtea
observă că acest motiv de revizuire nu se aplică decât hotărârilor care vizează fondul, deoarece dispozițiile art.509
alin.(2) din Codul de procedură civilă nu îl enumeră printre motivele care pot fi invocate pentru revizuirea hotărârilor
care nu evocă fondul.
Or, indiferent de opțiunea legiuitorului pentru reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei
hotărâri judecătorești, Curtea reține că obiectivul esențial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunțarea
unei hotărâri legale și temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu Legea
fundamentală. O hotărâre judecătorească care nu este pronunțată asupra fondului sau care nu evocă fondul, deși
definitivă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe o dispoziție legală contrară Constituției. Prin
excluderea de la posibilitatea revizuirii întemeiată pe constatarea neconstituționalității unei dispoziții legale de către
Curtea Constituțională în urma soluționării excepției de neconstituționalitate, având ca obiect acea dispoziție,
invocată în cauză, a hotărârilor rămase definitive, dar care nu vizează fondul, se ajunge la situația în care justițiabilul
nu poate beneficia de un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale constituționale. Observând acest
aspect, Curtea, în repetate rânduri, a statuat în cadrul considerentelor deciziilor sale — deopotrivă obligatorii (a se
vedea, în acest sens, paragraful 23 din prezenta decizie) — că revizuirea întemeiată pe dispozițiile art.322 din Codul
de procedură civilă din 1865 sau art.509 din Codul de procedură civilă poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis
excepția și de cel căruia excepția i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincție că hotărârea a cărei
revizuire se cere vizează sau nu fondul. În acest sens, Curtea constată că prin chiar Decizia nr.616 din 4 noiembrie
2014, în temeiul căreia autorii excepției de neconstituționalitate solicită revizuirea hotărârii pronunțate fără evocarea
fondului, a reținut la paragraful 16 că decizia anterioară de admitere a excepției de neconstituționalitate, respectiv
Decizia nr.269 din 7 mai 2014, poate reprezenta temeiul unei cereri de revizuire, conform art.322 pct.10 din Codul
de procedură civilă din 1865 sau art.509 alin.(1) pct.11 din Codul de procedură civilă, după caz, în funcție de legea
procesual civilă aplicabilă.
În cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin
care se urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. Constatarea
neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite
autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât și-ar pierde caracterul concret
(a se vedea, în acest sens, Decizia nr.766 din 5 iunie 2011, sau Decizia nr.338 din 24 septembrie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu
are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a
cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată.
Prin respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de revizuire întemeiate pe prevederile pct.11 al alin.(1) al art.509
din Codul de procedură civilă, din cauză că hotărârea a cărei revizuire se cere nu antamează fondul, este lipsit de
eficiență însuși controlul de constituționalitate, întrucât părțile se află în imposibilitatea de a beneficia de efectele
deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, ceea ce reprezintă o veritabilă
sancțiune aplicabilă acestora. Astfel, deciziile obligatorii ale Curții Constituționale ar fi lipsite de orice efecte juridice,
iar rolul instanței constituționale ar fi negat. În plus, aceasta echivalează cu o limitare nepermisă a exercitării unei căi
de atac.
Or, România este un stat de drept în care, potrivit art.1 alin.(5) din Constituție, „respectarea Constituției, a
supremației sale și a legilor este obligatorie”. Curtea Constituțională este, potrivit art.142 alin.(1) din Constituție,
„garantul supremației Constituției”, iar deciziile sale sunt „general obligatorii și au putere numai pentru viitor”, potrivit
art.147 alin.(4) din Legea fundamentală. Pe aceste dispoziții constituționale se întemeiază expresia obligativității erga
omnes a interpretării și soluției pronunțate de instanța de contencios constituțional, care implică obligația
constituțională a tuturor autorităților de a aplica întocmai deciziile Curții la situațiile concrete în care normele declarate
neconstituționale au incidență.
Decizia de constatare a neconstituționalității trebuie să profite celor îndreptățiți, chiar dacă în cauza în care a
fost invocată excepția de neconstituționalitate a prevederii respective s-a pronunțat o hotărâre definitivă prin care nu
s-a intrat în cercetarea fondului. Într-o asemenea ipoteză, reglementarea condiției evocării fondului ca o condiție de
admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătorești încalcă art.147 alin.(4) din Constituție, precum
și accesul liber la justiție al cetățenilor, garantat de art.21 din Legea fundamentală.
În continuare, Curtea reține că dispozițiile legale criticate contravin și principiului egalității în drepturi a
cetățenilor, consacrat prin art.16 alin.(1) din Constituție, deoarece, astfel cum s-a arătat, decizia de constatare a
neconstituționalității, deși face parte din ordinea juridică normativă, considerentele, cât și dispozitivul său fiind general
obligatorii, ea nu profită în ipoteza hotărârilor judecătorești definitive decât acelor subiecte de drept cărora acestea
le-au antamat fondul cauzei.
Principiul supremației Constituției și principiul legalității sunt de esența cerințelor statului de drept, în sensul
prevederilor constituționale ale art.16 alin.(2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de lege” (a se vedea, în
acest sens, Decizia nr.53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90 din 3
februarie 2011), astfel încât Curtea reține că nu există o motivare obiectivă și rezonabilă pentru ca o decizie de
constatare a neconstituționalității să profite numai unei categorii de justițiabili în declararea căii de atac a revizuirii,
în funcție de împrejurarea că hotărârea definitivă pronunțată de instanță evocă sau nu fondul (cu privire la înțelesul
noțiunii de discriminare, a se vedea Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.101 din 9 februarie 2015).
Pentru cele arătate, Curtea urmează să constate că sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă
fondul” din cuprinsul dispozițiilor art.509 alin.(1) din Codul de procedură civilă este neconstituțională cu referire la
motivul de revizuire prevăzut la pct.11 din cuprinsul acestora, fiind încălcate dispozițiile art.16, art.21 și art.147 alin.(4)
din Constituție.
Referitor la dispozițiile art.509 alin.(2) din Codul de procedură civilă, Curtea observă că acestea exceptează
de la cerința, cuprinsă în alin.(1), a antamării fondului, revizuirea hotărârilor care nu evocă fondul în cazurile expres
și limitativ prevăzute de lege. În consecință, având în vedere constatarea neconstituționalității sintagmei „pronunțate
asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul art.509 alin.(1) din Codul de procedură civilă cu referire la
motivul de revizuire prevăzut la pct.11 din cuprinsul acestora, critica de neconstituționalitate a dispozițiilor alin.(2) nu
poate fi reținută. În acest context, Curtea constată că legiuitorul are obligația de a reglementa mecanismele
corespunzătoare respectării normelor constituționale, fără de care acestea ar avea un caracter pur declarativ și
iluzoriu.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A DECIS:
1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Galea și Viorica Galea în Dosarul nr.4.670/111/2013*
al Tribunalului Bihor — Secția I civilă și constată că sintagma „pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul” din
cuprinsul dispozițiilor art.509 alin.(1) din Codul de procedură civilă este neconstituțională cu referire la motivul de
revizuire prevăzut la pct.11 din cuprinsul acestora.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al
aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art.509 alin.(2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport
cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința din data de 10 decembrie 2015.